„Atletul‟ cum îi spuneau prietenii și familia, a fost tatăl meu, Silviu Pîclișan. Îi plăcea foarte mult să alerge, nu doar pentru concursuri ci mai ales pe dealurile din Cugir, pe Râul Mare sau pe Râul Mic, fie cu echipa sa, fie singur, numai el și gândurile sale. Deși a descoperit pasiunea pentru atletism încă din copilărie, abia la 50 de ani timpul i-a permis un moment de răgaz în care a început să se dăruie acestui sport cu tot sufletul său, participând la cât mai multe concursuri de cros, vrând, parcă, să recupereze timpul pierdut. Cu fiecare kilometru alergat, cu fiecare medalie adusă acasă, tatăl meu întinerea. Nu a contat pentru el cum era vremea. Antrenamentele sale erau mai importante decât vântul sau ploaia. Ningea într-o iarnă ca-n basme peste orașul nostru iar Silviu alerga la stadion cu mănuși în mâini și căciula-n cap, singur și fără nicio grijă, pregătindu-se pentru concurs.
De atunci am alergat alături de el de multe ori, inspirată de dragostea sa pentru atletism. Îmi spunea că pentru el a fugi însemnă eliberarea minții și a spiritului, încătușate de necazurile și rutina vieții. Ba chiar mai mult, o reconectare cu natura, cu Dumnezeu.
S-a înscris și a participat la competiții sportive fie la Alba Iulia City Race – Crosul Unirii, Crosul Europei, la Deva, Aiud, Cluj-Napoca, Jidvei, București, etc în fiecare an, aducând acasă multe medalii, diplome și premii. A obținut recorduri personale atât la 10 kilometri, semimaraton cât și la maraton, devenind tot mai competitiv în fiecare an. M-a încurajat mereu să alerg mai mult prin fericirea ce o afișa mândru când își etala ultima medalie câștigată. Dar nu numai asta îi aducea bucurie, ci mai ales faptul că își găsise locul în mijlocul echipei sale de cugireni, fie mai tineri, fie mai învârstă pe care i-a apreciat și i-a îndrăgit.
Cuprins de extazul sportiv a devenit nerăbdător să se pensioneze după 40 de ani de serviciu la Fabrica de Arme Cugir ca să poată să se dedice întru totul carierei atletice, cât și celei de bunic dar visurile și speranțele sale aveau să fie năruite după ultima sa participare la crosul de 10 kilometri organizat chiar acasă, când află de la medici că trupul său este cuprins de cancerul necruțător. Nu s-a dat bătut. A început să lupte cu ajutorul chimioterapiei, a familiei și a rugăciunilor noastre. După câteva luni s-a întrevăzut o licărire de victorie care s-a stins repede căci, în scurt timp, boala nu l-a lăsat să se ridice, să mai alerge, să mai spere. Astfel a trecut în rândul celor veșnice în 4 noiembrie 2020, lăsând în urmă inimile pline de durere ale soției și fiicelor sale, dar încărcate cu amintiri frumoase.
Cu lacrimi în ochi mă pregătesc de antrenament. Alerg la stadion tură după tură, uit de tot, doar zgura rece sub picioare și cerul albastru deasupra. Atunci îl văd alergând lângă mine… e atletul, colegul nostru, tatăl meu.
RAMONA PÎCLIȘAN
RO 
EN